top of page

Un tânăr care nu-și poate folosi mâinile și picioarele a obținut media 10 la examenul de licență!

Un tânăr care nu-și poate folosi mâinile și picioarele și-a încheiat studenția cu 10 la examenul de licență!


Este un model care dă speranţă celor din jurul lui. Inspiră încredere și curaj. Pentru cei ca el, lupta nu se sfârșește niciodată și fiecare zi este o adevărată provocare – odată cu fiecare pas pe care-l poate face înainte!


Vorbește fluent două limbi străine şi a fost cel mai bun din clasă la limba română. De două săptămâni, a absolvit Facultatea de Drept din Sibiu. Şi-a luat licenţa cu nota 10, iar acum se gândeşte la master. Numele lui este cel mai lung cuvânt pe care l-a scris vreodată și fără ajutorul cuiva, n-ar putea merge decât de-a bușilea.


La prima vedere, pare la fel ca oricare dintre noi. În realitate, este una dintre cele 800 de persoane cu dizabilităţi din evidenţa Direcţiei de Asistenţă Socială Deva. Are 23 de ani şi o poveste de viaţă exemplară. O poveste despre ambiţie, sacrificiu şi demnitate. Povestea unui tânăr care nu s-a dat bătut în faţa unui diagnostic. Un om care ne dă tuturor o lecţie - despre puterea de-a lupta când nimeni nu-ţi dă nicio şansă.


Carol a venit pe lume mai repede ca alţi copii – și fără să scoată vreun scâncet. “Pregătiţi-vă pentru ce-i mai rău”! Atât le-au spus medicii părinților. Pentru orice om, o veste ca asta cade ca fulgerul, de parcă ar fi venit sfârșitul lumii.

“Cinci ani, n-am fost înregistrat ca persoană cu dizabilităţi. Părinţii mei au refuzat categoric, sperând să fiu doar un copil care se dezvoltă mai greu”, povesteşte tânărul.

Pentru el, surprizele au venit odată cu grădiniţa, cînd a fost silit să-nfrunte realitatea. “Toți copiii puteau alerga, iar eu - nu. Atunci am văzut diferenţa. Mai ales când colegii au început să mă evite, iar unii fugeau de-a dreptul, după ce li s-a spus acasă că aş putea fi contagios. N-a fost ușor să înțeleg ce se petrece în jurul meu. Dar cu timpul, m-am obișnuit. Când trăieşti într-o lume care arată altfel decât tine, înveţi să ignori răutăţile”, spune Carol. Partea bună este că, la grădiniţă, a învăţat să mănânce singur. „Chiar dacă nu-mi puteam controla mâinile, n-am avut de ales. Educatoarea mi-a spus franc: Ori mănânci singur, ori mori de foame!”.


Carol a fost “decebalist”. A învăţat la clasele cu predare în limba germană maternă și spune că n-a avut o viață diferită de cea a colegilor lui: „Am învățat să-mi fac prieteni. Am fost la petreceri, am călătorit, mi-am sărbătorit majoratul. Doar un singur lucru a fost diferit: exerciţiile de recuperare pe care trebuia să le fac zilnic”, explică tânărul.

De două săptămâni, a absolvit Facultatea de Drept. Şi-a luat licenţa cu nota 10. Pentru că nu poate ţine pixul între degete, i-a fost imposibil să susţină vreun examen scris. “A fost unul dintre motivele pentru care mergeam la şcoală cu mama. Pot învăţa orice, dar nu pot să scriu. Unii profesori au fost de acord să susţin examenele oral. Alţii, nu. Atunci, mă aşezam cu mama în ultima bancă – să-i pot dicta ce învățasem, iar ea să scrie”, rememorează Carol.


“În primul an de facultate, nimeni nu credea că pot ajunge prea departe. Cei mai mulți dintre colegi interacţionau pentru prima dată cu o persoană cu dizabilităţi. La fel şi profesorii. Erau surprinşi că răspundeam la seminarii sau că-mi alegeam anumite cursuri opţionale. Până într-o zi, când profesorul de Retorică ne-a propus să susţinem un discurs. M-am oferit eu. Le-am vorbit colegilor despre persoanele cu dizabilităţi și despre curajul de a accepta ceea ce nu poţi schimba. Am vorbit despre puterea de-a ne respecta şi de-a ne iubi aşa cum suntem. La final, toată clasa plângea - inclusiv profesorul”, povesteşte Carol, convins că lumea ar arăta altfel dacă ne-am deschide mințile și-am învăța să construim punți în locul barierelor pe care le ridicăm între noi.


Din pricina bolii, tânărul s-a maturizat înaintea altora. A citit mult, se exprimă corect şi-şi alege cu grijă fiecare cuvânt. Vorbeşte deschis inclusiv despre boala lui. O afectare a nervilor care transmit semnale dinspre creier spre coloana vertebrală şi spre muşchii mâinilor şi picioarelor. Povestește și despre anii în care și-a împărţit vacanţele între clinici de recuperare şi intervenţii chirurugicale.


„Din păcate, corpul meu nu s-a împrietenit cu tratamentele. Dar mi-am propus să continui exerciţiile de recuperare. Vreau să fac tot ce pot ca să mă desprind de părinţi. De 23 de ani, n-am făcut un pas fără ei. La urma urmei, toți avem dreptul la o viață normală – și eu, și ei. Le sunt recunoscător că m-au susținut în fiecare zi – la propriu și la figurat. Poate că de-asta am și ales să fac o facultate de Drept. Ca să dau o șansă și altor copii sau tineri cu dizabilități, ai căror părinți nu-i pot ajuta să lupte pentru drepturile lor sau – și mai grav – îi abandonează”, mai spune tânărul, neclintit în voinţa de a-şi depăşi limitele.


Direcția de Asistență Socială Deva




5.114 afișări0 comentarii

Comments


bottom of page