SCURT ISTORIC

PRIMELE URME DE LOCUIRE UMANĂ

Începuturile viețuirii umane pe teritoriul de azi al județului Hunedoara se situează undeva în Paleoliticul mijlociu, cel mai vechi craniu de tip Homo sapiens fosilis descoperit datează de la cca. 60.000 – 10.000 î.Hr și a fost găsit în peștera Cioclovina Uscată. Alte semne ale prezenței umane ce datează din Paleoliticul superior și mjlociu au mai fost descoperite și la Nandru, Bordu Mare (lângă Ohaba- Ponor), Federi și Crăciunești.

Artefactele neolitice descoperite în așezările de la Turdaş, Deva, Orăştie, Şoimuş, Unirea, Zlaşti, Mintia şi cele de pe Valea Nandru din Munţii Poiana Ruscă dovedesc existența unei populații stabile care se ocupa cu vânătoarea, creșterea animalelor și cultivarea rudimentară a pământului, încă din mileniul IV î. Hr.

 

 

PERIOADA DACICĂ

 

Vestigiile așezărilor dacice descoperite în zona Munților Orăștiei dezvăluie existența pe aceste meleaguri a unei populații autohtone caracterizată de un nivel înalt de civilizaţie, ce a dus o viață înfloritoare până la cucerirea romană. Aici a fost leagănul, iar mai apoi nucleul statului dac condus de Burebista între 82-44 î.Hr. Și mai apoi de Decebal între 87-106 d.Hr..

Numele de țară „Dacia” este probabil să fi fost menționat pentru prima dată în harta lui Agrippa din sec. I î. Hr., în timp ce denumirea ca atare se găsește mai întâi la Plinius (NatHist) și la Tacitus (Agricolă). Burebista a întemeiat primului stat dac prin unificarea triburilor daco-gete din spațiul carpato-danubiano-pontic. După consolidarea sa, statul a dobândit o putere militară remarcabilă, iar cu ajutorul lui Deceneu, cel mai mare preot, Burebista a transformat Dacia în cea mai întinsă și redutabilă formațiune politică de pe continentul european, situată în afara Imperiului Roman. Granițele Daciei, în sensul antic al cuvântului, se întindeau între zona montană a Slovaciei, Tisă (cu pătrundere până la Aquincum), Dunăre (inclusiv porțiunea ei dobrogeană) și Şiretul superior.

Burebista a fost cel care a inițiat construcția celui mai mare centru religios și militar, pe Dealul Grădiștei, în Munții Orăștiei. Este vorba despre Sarmizegetusa, în jurul căreia a fost ridicat un sistem de fortificații de apărare a căilor de acces și care era format din cetăți de piatră: Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Bănița și Căpâlna.

Nucleul statal de la Sarmizegetusa s-a menținut și după uciderea lui Burebista în 44 î. Hr. Sub domnia lui Deceneu, urmașul la tron al lui Burebista, Sarmizegetusa Regia devine reședință regală, zona sacră fiind îmbogățită în această perioadă prin ridicarea de noi sanctuare.

În urma victoriei armatei lui Diurpaneus asupra armatelor romane conduse de generalul Cornelius Fascus, din anul 87 î. Hr. de la Tapae, Decebal (Onoratul cel Viteaz - supranumele câștigat de Diurpaneus în urma acestei victorii) a fost recunoscut ca unic conducător al geto-dacilor. Regatul său era mai redus ca dimensiuni faţă de regatul lui Burebista, dar mult mai bine organizat din punct de vedere economic, militar și politic. În timpul domniei sale, Capitala Daciei a atins apogeul dezvoltării sale, perioadă în care au fost construite şi marile ateliere metalurgice.

 

PERIOADA DE OCUPAȚIE ROMANĂ

 

Împăratul roman Traian conduce ample campanii militare de cucerire a Daciei între anii 101-102 d. Hr. Și 105-106 d. Hr. În vara anului 106, în urma victoriei romanilor, Decebal se sinucide înainte de a fi luat prizonier, iar Dacia este proclamată provincie romană imperială, administraţia ei fiind încredinţată unui guvernator, "legatus Augusti pro praetore", a cărui reşedinţă a fost stabilită de români la cca. 40 km de vechea capitală Sarmizegetusa, şi care a fost denumită Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Vechea capitală Sarmizegetusa Regia şi cetăţile din jurul ei au fost dărâmate.

Sub dominația romană, multe dintre așezările dacice au fost transformate în centre administrative, politice și militare puternice ale Daciei Romane (Germisara - Geoagiu de azi, Micia - Vețelul de azi, etc.) De asemenea, romanii au înființat noi castre și așezări la Aque (Călanul de azi), Cigmău, Deva, Brad, ș.a. Din perioada romană am moștenit ruinele unor orașe, sate, necropole, drumuri, urme de exploatări miniere, precum și monumente sculpturale și epigrafice. De exemplu, la Micia au fost descoperite o serie de bazine şi apeducte, cuptoare pentru ars ceramică şi un amfiteatru militar, singurul de acest gen existent în Dacia.

Arheologii au descoperit numeroase dovezi ale continuității populaţiei daco-romane pe teritoriile judeţului Hunedoara și după retragerea armatei şi administraţiei romane (anii 271-275 d. Hr.). La Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, Palatul Augustalilor a fost transformat în locuinţe, iar amfiteatrul a devenit fortăreaţă de refugiu în vremuri de primejdie. Continuitatea locuirii aici este atestată şi prin descoperirile de la Deva, Luncani, Veţel (o fibulă de argint având o inscripţie cu dedicaţia "Quartine vivas", din sec. IV d.Hr.), Streisângiorgiu (sec. VIII-XII) ş.a.m.d.

 

FORME DE ORGANIZARE

 

Ulterior formării poporului român, au apărut formaţiuni prestatale (numite în documente "ţări") ca forme de organizare: districte, cnezate şi voievodate. Cnezatele şi voievodatele româneşti din Ţara Haţegului şi din Munţii Apuseni au lăsat numeroase şi importante monumente de cultură materială din secolele XI-XIV, precum bisericile din Densuş, Strei, Crişcior, Sântămăria-Orlea, Ribiţa ş.a.. Alături de Țara Hațegului, care la 1247 făcea parte din voievodatul lui Litvoi, mai sunt atestate pe teritoriul actual al județului Hunedoara și districtele Devei, Streiului, Hunedoarei și Dobrei. Documente scrise și păstrate amintesc de existenţa în Ţara Haţegului a numeroase sate, precum Petros, Uric, Păros, Livadia, Râu Bărbat, Coroeşti etc. În timp, locuitorii acestor sate au migrat spre valea superioară a Jiului, în bazinul Petroşani, întemeind aici noi localităţi ale căror nume derivă de la numele satelor de obârşie: Petroşani, Uricani, Paroşeni, Livezeni ş.a. Mult mai târziu, zona bazinului Petroşani avea să fie populată şi mai intens când, după 1850, aici a început exploatarea zăcămintelor de cărbuni, fapt ce a dus la formarea și dezvoltarea rapidă a centrelor miniere Lupeni, Petroşani, Vulcan și Petrila.

După cucerirea Transilvaniei de către regatul Ungariei (secolele XI-XIII) au fost organizate comitatele, cel al Hunedoarei fiind întemeiat în 1276. Districtele româneşti au reuşit să-şi păstreze autonomia până în secolului XV.

Mult mai târziu, fostul judeţ Hunedoara din perioada interbelică a fost transformat în regiunea Hunedoara prin Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950, până în 17 februarie 1968, când s-a revenit iar la împărțirea pe județe a țării.

 

PAGINI DE ISTORIE ZBUCIUMATĂ

 

În secolul XV au avut loc mai multe incursiuni ale turcilor în Transilvania, ocazie cu care aceştia au comis jafuri inclusiv în Ţara Haţegului şi ţinuturile Orăştiei. Iancu de Hunedoara (fiul lui Voicu, ridicat în rang şi răsplătit de către Sigismund de Luxemburg în 1409 cu Castelul de la Hunedoara) a îndeplinit funcţiile de ban al Severinului, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei şi căpitan suprem al Ungariei şi Transilvaniei, poziții din care a repurtat o serie de victorii asupra turcilor la Sibiu (1442), pe Ialomiţa (1442), la Niş şi Zlatiţa (1443) şi la Belgrad (1456). În 1479 trupele otomane sunt înfrânte pe Câmpul Pâinii, lângă Orăştie, de oastea condusă de Pavel Chinezul, comite al Timişoarei.

În 1784, în timpul răscoalei ţărăneşti conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, izbucnită în părţile Zarandului din comitatul Hunedoarei, ţăranii iobagi răsculaţi au atacat localităţile Brad, Băiţa, Şoimuş şi Mintia, ajungând în apropierea Devei, unde s-au unit cu cei de pe Valea Mureşului, cei din zonele Orăştiei şi Iliei. Atacurile lor asupra cetăţii Devei, unde se refugiaseră nobilii, au fost respinse.
În timpul Revoluţiei de la 1848, la prima adunare naţională a românilor de la Blaj, din 29 aprilie 1848, au participat și reprezentanți ai hunedorenilor. Vechii reprezentanți ai regimului habsburgic au fost înlăturați până la data de 1 noiembrie 1848, când, la conducerea prefecturii româneşti hunedorene a fost numit Nicolae Solomon, un tribun al lui Avram Iancu. Mulți tineri hunedoreni au luptat în Războiul de Independenţă (1877-1878), printre aceştia amintindu-i pe soldatul Emilian Ciucianu din Orăştie şi pe Adam Henţiu din Rişca, oficiant farmacist în serviciul sanitar al armatei române. Aportul hunedorenilor s-a simțit şi în cadrul mişcării memorandiste, când, peste 2.000 de locuitori ai judeţului Hunedoara s-au alăturat altor români transilvăneni pentru a participa la manifestaţia de solidaritate cu cei inculpaţi în procesul "Memorandumului", ce a avut loc la Cluj în 7 mai 1894.

De asemenea, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, moment istoric la care s-a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României, judeţul Hunedoara a fost puternic reprezentat prin intermediul a 90 de delegaţi oficiali.

În perioada zbuciumată a regimului comunist (1945-1989) cea mai amplă mișcare de protest din zonă a fost greva minerilor din Valea Jiului ce a avut loc în august 1977, mișcare înăbușită în forță, liderii acesteia fiind imediat întemnițați sau chiar mai rău, exterminați.

 

MEȘTEȘUGURI

 

Datorită bogăției resurselor naturale de cărbuni, minereuri de fier, metale neferoase, ș.a.m. d, meșteșugurile din zona Hunedoarei, îndeosebi cele legate de prelucrarea fierului și extracția aurului, sunt cunoscute încă din timpul dacilor. Din secolul al XV-lea, exploatarea minereurilor de fier de la Ghelari și Teliuc au cunoscut o dezvoltare însemnată, iar la mijlocul secolului al XVIII-lea existau 11 ateliere de extragere și prelucrare a fierului pe tot cuprinsul actualului teritoriu al județului. Primul furnal pentru fontă s-a construit la Toplița în 1781. Creșterea cererii de metal a dus la înființarea primului furnal de la Govăjdia, pus în funcțiune în anul 1810, fiind primul furnal cu flux continuu din Europa și al doilea din lume.

Anul 1840 a fost marcat de deschiderea minelor de cărbuni de la Petrila, Dâlja şi Lonea, moment ce a coincis cu începutul exploatării industriale a huilei din Valea Jiului. Mineritul va căpăta amploare aici după construirea căii ferate Petroşani-Simeria, în 1870. Între 1869-1873 au fost construite furnalele de la Călan, iar în 1884 a fost pus în funcţiune primul furnal al uzinei de fier de la Hunedoara.

În 1938, anul de vârf al expansiunii economiei interbelice, judeţul Hunedoara producea 1.953.100 tone cărbune (69% din producţia de cărbune a ţării), 104.256 tone minereu de fier, 41.472 tone fontă (31% la sută din producţia totală din ţară), 508 tone oţel şi 60.292 KWh energie electrică.